Știu un copil născut în zodia Dezamăgirii.
Prima dezamăgire pe care a prăbușit-o în lumea părinților săi a fost chiar momentul ales pentru a se fixa în viața intrauterină. Apoi, la naștere, s-a descoperit că avea sexul diferit de cel pe care îl doreau părinții. Anii curgeau și dezamăgirile se înșiruiau precum mărgelele pe ață: avea parul lins, deloc ondulat sau prea creț, obrajii palizi, fără “bujori”, ochii de un banal căprui, în loc de un spectaculos verde sau albastru, era fie prea gras, fie prea slab, nu vădea nici un talent artistic sau sportiv și avea zero spirit competitiv. Intuind sau chiar auzind impresiile părinților despre așteptările lor dezamăgite, copilul a crescut fără să știe ce înseamnă stima de sine și iubirea necondiționată. Astfel, viața-i școlărească nu era tulburată de vreo ambiție și căuta să se facă mai degraba ignorat decât remarcat, păstrând pentru el tot ce aflase despre lume și despre el însuși. Oricum, pe cine ar fi interesat părerea lui!?
Părinții erau disperați: cum de tocmai ei dintre atâția părinți au fost pedepsiți să aibă o odraslă total lipsită de strălucire!? Ce se va alege de el și de viitorul lui!? E prietenos, sensibil, bun, isteț și afectuos…eh, dar astea sunt banalități!
În vremea asta, copilul naviga temerar printre ghețarii formați din atâtea și atâtea dezamăgiri suprapuse și presărați prin oceanul destinului său, îndreptându-se, firesc, către viața de adult. Unde noi dezamagiri așteptau cuminți să își împlinească soarta.
Părinții erau tot nemultumiți, de astă dată de profesia aleasă de “copil” și de incapacitatea sa de a închega o relație sentimentală durabilă cu un partener. Șefii valorizau ambiția și încrederea în sine, nicidecum timiditatea și ezitarea când era momentul luării unei decizii. Partenerul de viață îl voia mereu altfel, dar constant superlativ, iar copiii aveau și ei așteptările lor, bunăoară să-i ajute cu tema la matematică, să conducă cel puțin un SUV, să fie șef la propria firmă sau măcar într-o multinațională, ca să asigure o vilă familiei și să fie demn de laudă printre colegii de școală (privată, dacă se poate).
Vi-i amintiți pe acei parinți veșnic dezamăgiți? Ei bine, ei au rămas blocați în acceași stare, deoarece “copilul” e prea ocupat acum cu viața lui ca să îi sune zilnic și să le fie sprijin la bătrânețe. Ce dezamăgire să crești un astfel de copil nerecunoscator!
Apoi, “copilul-adult” a ajuns bătrân și inutil pensionar, incapabil să-și educe nepoții după principiile moderne, bolnav și neputincios tocmai atunci când copiii săi vor să plece în vacanța all-inclusive planificată de anul trecut. Hmmm! Ce povara și dezamăgire pentru ei!
De fapt, acest text este despre mai mulți copii. Și adulți. Fictivi sau reali. Ei alcătuiesc un cor, mut ca un reproș, al celor ce și-ar dezamăgi chiar și psihologul căutând în zadar răspunsul la întrebarea “Cine sunt eu?”; al celor care s-au topit în ambițiile celor din jur, ratând descoperirea sinelui din teama de a nu dezamăgi; al celor educați cu spaima de eșec de către părinți și profesori laolaltă, care n-au știut, n-au putut sau au renunțat prea devreme să cultive sămânța îndrăznelii și pe cea a încrederii în sine; al celor pentru care a dezamăgi înseamnă a deveni nedemni de iubire. Un cor al celor dezamăgiți că ei înșiși nu și-au sfidat destinul nefast cu o generație mai devreme!
