14 februarie 2013. În culturile occidentale este sărbătoarea Sfântului Valentin, Ziua Îndrăgostiților, oarecum adoptată și pe plaiurile românești. Un curier aduce un buchet superb de lalele roșii. Pentru mine. Port un pulover roșu, în ton cu sărbătoarea. Și cu lalelele.
Am trăit bucuria. A trecut. Pornesc spre spital. Ca în fiecare zi din ultima lună. Dimineață, veștile nu erau încurajatoare. Chiar deloc. Ajung, pun botoșii și halatul de unică folosință, obligatorii la ATI, intru în salon și privesc amorțită și neputincioasă spre iminența despărțirii definitive. O femeie, îngrijitoarea unui alt pacient, mă privește în ochi. Cu reproș, parcă. Port un pulover roșu într-o zi gri, rece, de neagră disperare. Inadecvare.
Și nu-mi dă prin cap să aranjez cumva cu personalul ATI să pot rămâne acolo, să aștept cu EA, să o țin de mână până la sfârșit. Plec și o las SINGURĂ.
Seara, prin telefon, o voce de la spital anunță cea mai tristă veste. Sfâșiere.
Urmează neantul, nimicul, golul. Și tăcerea. Definitivă. Și apoi, viața cea de toate zilele.
În următorul an, visele nopții se sting în uitare la prima clipire a dimineții. Acum, a rămas doar vina. Ca o zgură. Dar vindecarea de EA ar însemna pustiul uitării. Prefer VINA!

• 
• Tweet