Am citit recent un articol ce descria o călătorie în Zambia și așa au revenit către mine toate imaginile frumoase și impresiile din februarie 2009, atunci când am avut prilejul de a vizita una dintre minunile naturale ale lumii: Cascada Victoria. Să vă povestesc cum a fost! 🙂

Singurul ”defect” pe care îl au țările din sudul Africii este că nu se poate ajunge la ele în mai puțin 10-12 ore. Către Zambia am zburat cu o cursă charter, dar am ajuns după 14 ore, deoarece am oprit de două ori pentru realimentare în Assuan (Egipt) și Nairobi (Kenia). La aterizarea pe micul aeroport din Livingstone, Africa ne-a întâmpinat cu o scurtă ploaie de vară, singura ce a udat vegetația bogată din zonă în cele 4 zile cât a durat excursia  noastră.

Cum obiectivul călătoriei era cascada Victoria, ne-am deplasat aproximativ 11 km către zona turistică amenajată în imediata apropiere a ”fumului care tună” (Mosi-oa-Tunya), așa cum este denumită cascada în dialectul local. Cazarea la hotelul The Royal Livingstone a fost ireproșabilă și în grădina sa vastă am avut primele întâlniri cu fauna zambiană: maimuțe hoțomane care fură de pe mese sau din camere dacă uiți ușa de la balcon deschisă, zebre care dorm de-a-n picioarelea, indiferente la blitzurile turiștilor, și girafe delicate și timide.

Cascada Victoria, menționată printre cele șapte minuni naturale ale lumii, este de două ori mai înaltă decât Niagara, dar mai puțin lată decât Iguacu. Astfel, măsoară 1708 m lățime, 108 m înălțime maximă, 62 m înălțime minimă și are un debit maxim în martie-aprilie de 500 milioane litri/minut. Debitul minim este în noiembrie-decembrie 10 milioane litri/minut, iar recordul de debit maxim a fost atins în martie 1958 – 700 milioane litri/minut.

Am vizionat cascada în toate felurile disponibile – terestru și aerian, de (foarte) aproape și de la distanță. Din toate perspectivele este spectaculoasă și merită deplasarea și banii. Cel mai mult m-a impresionat survolarea sa cu elicopterul; timp de 15 minute de plutire cascada se dezvăluie în toată splendoarea ei împreună cu canionul format de-a lungul timpului pe măsură ce roca s-a erodat și cascada s-a tot retras.

O experiență aparte este și abordarea terestră, o plimbare de câteva ore prin pădurea tropicală de pe țărmul zambian al fluviului Zambezi, pe parcurs fiind opriri în locuri perfecte pentru fotografii cu cascada și curcubeele de rigoare. Punctul culminant al traseului este trecerea printr-o ploaie de picături chiar pe lângă căderea de apă. Orice impermeabil veți purta se va dovedi incompetent, dar senzația este de neuitat. O perspectivă de vis asupra cascadei este și la capătul unei scurte călătorii cu un trenuleț cu aburi din 1922, care oprește pe podul situat la frontiera între Zambia și Zimbabwe. De pe pod, lung de 198 de metri și plasat la 125 de metri deasupra unui râu, pasionații se pot lansa în una dintre cele mai tari sărituri cu coarda elastică din lume: 111 metri. Turiștii obișnuiți fac doar poze și se bucură de peisaj. Și poate de un cocktail. Sau două.

Pentru întâlnirea cu viața sălbatică am apelat la un safari în Parcul Național Mosi oa Tunya. De la ghidul nostru, Wilson, am aflat amănunte interesante despre viața animalelor sălbatice.

Femelele hipopotam părăsesc fluviul Zambezi și se retrag în băltoace izolate pentru a făta; hipopotamiii ies din 6 în 6 minute la suprafață ca să respire și apoi se scufundă și mișuna pe fundul apei (nu înoată, ci merg). Pielea le e foarte sensibilă la soare (lipsă de vitamina E), așa că stau mai mult sub apă sau prin noroi ca să se protejeze.

Atunci când aleargă în turmă zebrele își derutează urmăritorii din cauza efectului vizual al atâtor dungi în mișcare. În sălbăticie, ele umblă în gașcă cu antilopele gnu. Zebra vede bine, iar antilopa are simțul mirosului bine dezvoltat și astfel sunt o echipă redutabilă.

Antilopele impala sunt decorate în partea din spate a corpului asemănator cu desenul feței, astfel că prădătorii nu știu dacă se îndepărtează sau se apropie de ei atunci când aleargă. Tot ele fug în sensul contrar celui în care bate vantul și secretă o substanță care le duce mirosul în partea opusă celei în care se află ele de fapt.

Elefanții erau plecați la păscut în Zimbabwe, iar rinocerii erau ”cazați” în altă rezervație. Nu am văzut lei și leoparzi, deoarece fuseseră mutați în alte rezervații, astfel încât toate animalele pomenite înainte să aibă o batrânețe lungă și liniștită.

Am făcut cunoștință cu arta și tradițiile africane mai întâi prin vizite lungi și zilnice la târgul meșteșugarilor, aflat în imediata apropiere a hotelului. La momentul respectiv cea mai mare putere de cumpărare o aveau șosetele albe (chiar și purtate) și pixurile. Ni se spunea că erau utile copiilor la școală, dar insistau chiar și pentru măsurile mari, bărbătești. În rest, e bine să aveți bancnote de 1 dolar, pentru că la nimic mai mare de atât nu primiți rest, ci vă veți vedea nevoiți să cumpărați fel și fel de lucuri nefolositoare. Ajută și guma de mestecat, mostrele de gel de duș de la hotel, algocalmin sau…ce mai găsiți prin buzunare. Astfel de târguri funcționează, în mare, pe bază de troc cu inerentul proces de negociere. În magazine, însă, se plătește prețul afișat. Dolarul este mai prețuit ca euro.

O altă întâlnire cu stilul african de viață a fost în satul lui Chief Mukuni, o așezare-muzeu inclusă în toate pachetele turistice, în care locuiesc în jur de 6,000 de membri ai comunității Leya. Am ajuns pe la prânz. La intrare, sub soarele incandescent, doi copii se opinteau să care un bidon mare cu apă umplut la cișmea. În centrul satului, suflarea bărbătească se bătea de muscă la umbra unui copac. Alți copii, mai ”norocoși”, se jucau prin praf și târau o chitară făcută din lemn și tablă, cu corzi din sfoară. Femei nu-mi amintesc să fi văzut, în afară de cea care îsi aștepta clientele la coafor.

Dansatori Makishi ne-au încântat cu arta lor la cele două cine tradiționale la care am participat. Dansurile africane pe muzica ritmată specifică sunt spectaculoase și pline de farmec, dar, în acest caz, doar privite de la distanță pentru că dansatorii nu păreau să se fi întâlnit recent cu apa.
La aceste cine ne-am delectat, printre alte bunătăți, și cu delicatese vânătorești cu specific local, gătite din carne de antilopă, crocodil sau bivol. Bun-bun.

Din ultima seară în Zambia îmi amintesc doar apusul de soare pe Zambezi, privit de la bordul vasului ”African Queen”, ce ne-a plimbat ușor pe apele liniștite către finalul unei călătorii de neuitat.