August 2023. Am reușit să completăm bucla albaneză cu două săptămâni de overlanding în partea de nord a țarii. Pe ruta Vermosh-Lepushe-Theth-Shkodra-lacul Komani-Valbonë-Dobërdoll (Tropojë). Dar Albania mai are, cu siguranță, multe comori de revelat sau de revăzut, așa că nu e ultima dată când veți citi despre ea aici.

Pentru navigare am folosit GoogleMaps și hărți clasice, campingurile le-am identificat cu aplicația Park4Night, la care am contribuit cu impresiile noastre, iar drumețiile le-am salvat în aplicația Wikiloc. Informațiile turistice le-am extras din ghidul Albania de Gillian Gloyer, ediția 6, publicat de Bradt în 2018.

Pentru că de această dată am ales ruta prin Serbia și Muntenegru, după doar câțiva kilometri de la frontieră suntem în districtul Kelmendi,  din ale cărui sătucuri pitorești, Vermosh și Lepushe, se poate porni în drumeții mai lungi sau mai scurte prin munții înalți dimprejur. De la Camping Peraj, unde am înnoptat, am făcut doar o drumeție scurtă către cascada Gjnave.
Am continuat pe un drum virajat, dar asfaltat pe ruta Tamare–Bratosh-Zagore-Boge-Qafe Thore cu destinația finală a zilei satul-stațiune montană Theth, unde am rămas pentru două nopți la Camping Zorgji. Dar înainte am devorat o friptură de capră în virajele amețitoare ale pasului Thora la restaurantul Buni i Bajraktarit, de pe a cărui terasă priveliștea către Theth te lasă fără suflare. Ghidurile turistice au rămas mult în urma freneziei asfaltării care a cuprins Albania – drumuri care în 2021 erau macadamuri greu de parcurs, acum sunt șosele asfaltate impecabil. Asfaltarea și schimbările climatice au făcut ca această zonă montană greu accesibilă odinioară chiar și în lunile de vară să devină mult mai atractivă turistic.
Cum am ajuns mai devreme decât estimasem, am instalat tabăra și am mai avut timp și de o plimbare înainte de apus prin sat, care este și el în plin proces de sistematizare, noi parcuri și alei se amenajează, în acord cu peisajul. Pe toată valea sunt răspândite cam 200 case din piatră, acoperite cu șindrilă și construite temeinic și întărite încât să țină piept răzbunărilor sângeroase dintre clanurile de munteni albanezi care au epuizat multe generații. Una dintre case adăpostește acum muzeul satului, pe care l-am și vizitat, la fel cum am făcut și cu singura culă-închisoare, veche de 400 de ani, reparată și conservată în 2007 cu fonduri olandeze, dar și cu bisericuța de rit catolic ce datează din 1892, dar restaurată în 2005-2006 cu ajutorul unor donatori din S.U.A.

În ziua dedicată drumețiilor în împrejurimile Thethului am urcat și coborât pe nenumăratele cărări din canionul Grunas către casacada cu același nume, iar cu ultimele puteri am făcut un traseu prin soarele arzător de la orele prânzului către piscinele naturale Nderlysaj cu scopul de a ne scălda în Ochiul Albastru/Blue Eye din nordul Albaniei, dar se pare că ne-am oprit cu doar câteva sute de metri înainte de destinație, la primele bazine. Eroare de orientare. Eram epuizați, oricum, iar pe cer deja se adunau nori de ploaie, care s-a și dezlănțuit curând, adăugând astfel pauze și dificultăți sporite coborârii. Asta este, data viitoare știm exact geografia zonei și cum să abordăm acest traseu.

Pentru a ajunge din Theth în Shkodra am ales ruta off-road care urmează cursul râurilor Shala și Kiri și are aproximativ 80 de kilometri (regret și acum că nu l-am salvat pe Wikiloc). Drumul trece prin peisaje spectaculoase și merită parcurs dar doar cu mașini 4×4 mai bine echipate. Nu durează chiar 8 ore cum ne-a “amenințat” Google Maps la plecare, iar pe traseu am salvat și niște jandarmi aflați în misiune, dar care făcuseră o pană de toată frumusețea cu care blocaseră complet trackul și nici nu aveau cheia adecvată cu care să desfacă prezoanele. Deci, ne-am distrat!

Shkodra
Deși are 100 de locuri și era miercuri după-amiază când am ajuns, nu am găsit loc în camping Lake Shkodra Resort, așa că am făcut rezervare pentru următoarea noapte, am plătit avans și am fost invitați să ridicăm corturile…în parcare, dar am beneficiat de toate facilitățile campingului la jumătate de preț. Și nu am fost singurii în această situație. Dimineață era puzderie de campere și rulote în jur. Dar poziția sa chiar lângă imensul lac Shkodra a meritat toate aceste neajunsuri. Lacul are 386 km², dintre care 149 km² aparțin Albaniei și restul Muntenegrului vecin. Este o zonă de odihnă cu un enorm teren gazonat chiar la marginea apei, în care se poate înota sau pluti pe SUP, iar iubitorii de plajă se pot prăji la soare cu un cocktail sau o bere la îndemână. Ceea ce am și făcut!
Seara am mers la o plimbare în centrul orașului fondat în secolele III-IV î.Hr. de un trib ilir, cucerit de romani în 168 î.Hr, parte din Republica Venețiană între 1396 și 1479 când a fost predat otomanilor, devenind în 1757 pașalâcul autonom de nord sub conducerea familiei Bușati (în timp ce pașalâcul din sud era controlat de Ali Pașa Tepelena). După căderea comunismului au apărut fricțiuni între orășenii intelectuali, în majoritate vorbitori de italiană, și valurile de munteni conservatori care s-au instalat în Shkodra în căutarea unor condiții mai bune de trai, mai ales în timpul iernilor aspre.
Moscheea Ebu Bekr, reconstruită în 1995 cu ajutorului unei familii saudite, a căzut victimă ateilor furibunzi, care la sfârșitul anilor ’60 din secolul XX, sub influența Revoluției Culturale Chineze, a proclamat Albania ca primul stat complet ateu din lume, a interzis toate cultele religioase, a demolat bisericile și moscheile, a împușcat sau arestat clericii creștini sau musulmani laolaltă, scăpând de această exterminare doar câteva clădiri cu valoare de patrimoniu. Nici Catedrala Catolică, ce a fost construită în 1858 cu permisiune specială din partea otomanilor, nu a scăpat neatinsă: clopotnița i-a fost demolată în 1968 și reconstruită abia în 1999, iar în 1991 a fost resfințită în prezența Maicii Tereza, pe care albanezii și-o revendică, deși s-a născut în Macedonia într-o familie de etnie albaneză, și îi cinstesc memoria anual, în octombrie, depunând flori în fața statuii din scuarul ce îi poartă numele.
Cum plimbarea ne-a făcut poftă de cină am ales din recomandările Trip Advisor un restaurant cu meniu tradițional și nici că puteam nimeri mai bine decât la Tradita Geg&Tosk, un han deschis din 1694, care găzduiește acum și un muzeu etnografic și care ne-a ospătat cu cele mai gustoase bunătăți specifice zonei, printre care și crap gătit la cuptor într-un vas anume. Locul, seara caldă de vară, mâncarea delicioasă, servirea impecabilă, muzica live ne-au lăsat cele mai plăcute amintiri.

Nu puteam părăsi Shkodra fără să ne oprim câteva minute la podul Mesi de pe râul Kiri, cel mai lung pod otoman din Albania, 108 metri și 13 arcade de piatră, construit în 1768 de Mehmet Pașa Bușati, și apoi cam două ore la Castelul Rozafa, care este cel mai important obiectiv turistic al orașului și chiar merită văzut. Ridicat pe un deal stâncos, la confluența râurilor Drini, Kiri și Buna, castelul exista deja pe vremea ilirilor, apoi a fost administrat de venețieni, care l-au predat, după asedii repetate, otomanilor în 1479. Foarte interesantă este legenda în care este învăluit, una aproape identică cu aceea a Anei lui Manole: chiar la intrare o pată calcaroasă amintește de Rozafa, o tânără mamă care a fost zidită de vie pentru a asigura trăinicia construcției și a cerut, în schimbul sacrificiului, să-i fie lăsată liberă partea dreaptă a trupului pentru a-și alina și alăpta bebelușul! Femeile albaneze se adună aici pentru a omagia sacrificiul matern și pentru a se ruga pentru propria fertilitate.
Între zidurile castelului se mai pot vedea rămășițele catedralei de secol XIII, transformată în moschee abia în 1869; o fântână de piatră care a dispărut în timpul tulburărilor civile din 1997, ca să reapară în mod misterios 10 ani mai târziu; un muzeu care adăpostește un mozaic datând din secolele III-IV, singurul din nordul Albaniei și găsit la poalele dealului, dar și un restaurant unde turistul obosit se poate răcori și odihni.
Pe câmpia din josul dealului se află Moscheea de Plumb (sec. XVIII), prima care a fost redeschisă după ce libertatea religioasă a fost restaurată în 1990, dar o serie de inundații au închis-o la loc până în 2016.

După aceste două zile mai urbane, am revenit către peisajele naturale și am pornit către nord-est, pe lângă lacul Vau i Dejes, lac de acumulare pe râul Drini, cu o suprafață de cca 25 km² și o adâncime maximă de 52 de metri, spre uluitorul lac Komani, după ce am parcurs ultimii aproximativ 20 de kilometri pe un drum mixt asfalt-macadam, presărat cu multe gropi. Am rămas pentru două nopți la camping Natura, plasat pe malul râului Drini, al cărui curs a fost captat în anii ’70-’80 ai secolului trecut pentru a forma lacul de acumulare Komani care alimentează o hidrocentrală cu o producție de 600,000 de kilowați/oră.
Pentru că gașca noastră urma să se mărească cu doi călători, cât i-am așteptat să ajungă am ales să facem o excursie pe râul Shala, care izvorăște din muntele Arapi (2217 m), la nord de valea Theth și curge spre sud până la vărsarea în lacul Komani. Am cumpărat biletele pentru barcă chiar de la proprietarul campingului, care ne-a și transportat a doua zi dimineață până la debarcaderul aflat la aproximativ 1,5 km mai sus. Barca cu cca 15-20 de pasageri pleacă la ora 9 a.m., traversează o porțiune din apele ca de jad ale lacului, apoi intră pe cursul râului și navighează în amonte timp de o oră și jumătate până la o zonă de agrement amenajată cu șezlonguri și terase plasate chiar pe albia râului și unde se pot petrece câteva ore agreabile de scaldă în apele reci, plajă, prânz (banal). Este o zonă foarte populară și pentru că s-a nimerit ca excursia noastră să fie într-o sâmbătă, era destul de aglomerată cu albanezi veniți la relaxare. La ora 15 p.m. ne-am reunit la barcă și am revenit la debarcader, iar pe la 17:30 p.m. coborâsem deja serpentinele până la camping.
Tot cu ajutorul gazdei de la camping am putut cumpăra bilete de feribot pentru traversarea lacului chiar de la căpitanul cursei Rozafa Ferry, un tânăr care în extra-sezon lucrează ca inginer mecanic la hidrocentrală. Tariful se calculează în funcție de dimensiunile mașinii și de numărul de pasageri, așadar variază. Noi am ales doar ruta dus Komani-Fierza (și el un lac parte din salba care alimentează gigantul hidro-energetic din nordul Albaniei), urmând să petrecem următoarele zile în mirifica zonă Valbona. Peisajul chiar este mai mult decât spectaculos și merită fiecare lek, apele de jad ale lacului oglindind verdele copacilor de pe versanții înalți, pe care câțiva locuitori se încăpățânează încă să viețuiască și să-și muncească peticele de pământ în ciuda condițiilor neprielnice.

Valbona

Valea râului Valbona, care izvorăște în zona satului Rragami, se desfășoară la poalele muntelui Jezerca (2,694 m), cel mai înalt din Albania, și este recunoscută pentru frumusețea sa. Canionul începe la câțiva kilometri de orășelul Bajram Curri, centrul administrativ al regiunii Tropoja și care poartă numele unui etnic kosovar, luptător pentru independența Albaniei și foarte probabil ucis în 1925 de Ahmed Zogu/regele Zog, din cauza opiniilor diferite în privința unirii cu Kosovo, chiar în peștera Dragobia (pe care noi nu am mai apucat să o vedem la plecare pentru că am virat scurt stânga spre alt traseu care s-a dovedit amuțitor).
La recomandarea căpitanului de pe feribot am campat în curtea pensiunii Arben Selimaj, la care se ajunge cu mașina pe un drum secundar destul de greu de ghicit. Pensiunea-camping este administrată de o familie musulmană extrem de ospitalieră și oferă un regim de demipensiune, toate felurile tradiționale servite fiind gătite în ziua respectivă de doamnele casei din ingrediente naturale și, evident, delicioase. Chiar în apropiere se află o moară veche la care se poate face o scurtă plimbare de seară sau de dimineață.
Zona este un paradis pentru pasionații de drumeții montane, iar grupuri mari de tineri din toată lumea “ară” munții în toate direcțiile – fie vin cu autocare din Shkodra, traversează lacul Komani cu ferry, trec apoi muntele pe coridorul Valbona-Theth, fie parcurg drumul în sens invers, fie aleg traseele transfrontaliere către munții din Muntenegru și Kosovo (pentru care obțin online permisele necesare pe care nu le prea verifică nimeni, cum aveam să aflăm două zile mai târziu).
Din multitudinea de trasee și la recomandarea gazdelor, am ales-o pe cea către cascada Rragamit. Și pentru că ne-am lungit cam mult cu pregătirile și cafeluța gazdele nu ne-au condus ele însele spre începutul traseului, aflat la 5 km, ci ne-au chemat un taxi la volanul căruia se afla un șofer care avea…10 ani. Nu, nu de experiență în ale șofatului, ci de viață!!! Puștiul conducea o Toyota LC 120 cu volan pe dreapta (tineretul comunității viețuiește în sezonul rece în Anglia), cu mâna stângă relaxată pe schimbător, l-a salutat dezinvolt pe polițistul satului și ne-a depus stupefiați, dar în siguranță, la destinație. Am înțeles mai târziu de la alți drumeți că nu era chiar o excepție, ci o parte din cutuma locului.
Traseul, lung de aproximativ 10 km dus-întors, urmează o porțiune secată a râului Valbona, trece prin pitorescul sătuc Rragami, din care se lasă la dreapta celebrul track ce duce la Theth, și ajunge la cascada din care a rămas abia un firișor, căci nici Albania nu a fost ferită de efectele schimbărilor climatice.

Am petrecut ultimele două zile în Albania de nord într-o zonă aproape nelocuită și ne felicităm și acum pentru cel mai inspirat viraj spre stânga care ne-a dus în rezervația naturală Gashi din nordul districtului Tropoja, chiar la frontiera care desparte Albania, Muntenegru și Kosovo. Deși plecasem spre peștera Dragobia, ne-am gândit să vedem mai întâi lacul Dash, dar cum toată această zonă este destul de vag cartografiată chiar și pe Google Maps, în scurtă vreme am început să ne întrebăm dacă direcția e bună sau mai bine ne-am întoarce. La prima cafenea din mijlocul lui Nicăieri, am aflat că e bine ce facem, dar înainte de lac trebuie să nimerim cătunul de păstori Dobërdoll, scop în care ni s-a desenat o hartă (alt traseu pe care regret că nu l-am marcat pe Wikiloc). După câteva bâjbâieli și rerutări atunci când părea că mergem chiar pe linia frontierei, printr-un peisaj la care visează oricare overlander când pleacă de acasă, am văzut în adâncul unei văi cătunul mult căutat, care – ce să vezi!? – pe lângă vreo câteva stâne, era prevăzut și cu două campinguri-pensiuni pentru drumeți. Am ales ospitalierul Bujtina Bashkim, iar la micul dejun al zilei următoare proprietarul ne-a desenat și el o hartă cu traseul către lac, pe care l-am găsit la capătul unei drumeții fooooarte ocolite, printre costișe acoperite cu tufe de afine în diverse stadii de coacere și care ne-a permis să vedem și alte lacuri mai mititele, astfel încât să-l apreciem cum se cuvine pe mult-căutatul Dash. Care chiar a meritat tot efortul și ni s-a dezvăluit în toată splendoarea verde-albastră ce oglindea cerul și norii.

Coborârea ne-a purtat spre cătunul Sylbice cu lacul aferent, am oprit la o cafea și o plăcintă la o cotitură a drumului unde chiar că nu te aștepți să dai peste cei mai veseli și serviabili albanezi (@kafe.pojana), apoi pe lângă satul Tropoja, pe care nu mai speram să-l găsim, dar era deja târziu și n-am mai intrat, până la camping Helshan al cărui proprietar s-a asigurat de la distanță prin video-call că suntem primiți și ospătați cum se cuvine, în ciuda ploii scurte de seară de vară care a ținut să răcorească grădina de legume din care s-au cules ulterior roșiile și castraveții din salată.

Albania rămâne pentru mine o bucurie și o surpriză perpetuă, pe care nu voi obosi să o recomand și să o laud în speranța că o vor vizita cât mai mulți iubitori de natură și istorie și în care sunt convinsă că voi reveni pentru noi descoperiri, căci mai sunt, sau pentru a-i revedea unele comori. Mă gândisem să fac o listă cu locurile preferate, dar ar însemna să rescriu ambele articole despre această țară pentru că mi-e imposibil să aleg. Cele mai multe întrebări pe care le-am primit sunt legate de siguranță și nu preget să jur că nu m-am simțit nici o clipă amenințată în vreun fel, fie că mă aflam în sălbăticia absolută, fie pe străzile străvechilor orașe. Iar ospitalitatea și zâmbetul fericit al albanezilor cărora le-am călcat pragul sunt autentice, netrucate, nealterate de evidenta dezvoltare turistică a ultimilor ani. I-am simțit mereu bucuroși de oaspeți!

Dacă aveți recomandări sau întrebări, le aștept în comentarii. 🙂