Am trăit câteva șocuri majore legate de viața profesională, dar două au avut legătură cu ieșirea din profesii în care nivelul atins de stres este invers proporțional cu urmele concrete pe care le lasă aceste activități în lume.
Primul șoc a apărut după ce am părăsit jurnalismul. Trăisem ultimii doi-trei ani în efervescența a două redacții de știri (Rompres-știri externe și Europa FM). Atmosferă de stup: entuziasm, emulație, ambiția de a fi primii care difuzează știrea zilei, momente unice (11 septembrie 2001, intrarea României în NATO), presiuni și influențe politice, campanii electorale, nervi, stres, cafea, pizza, merdenele cu iaurt, redactorul-șef ne beștelește folosind cuvinte tari, lacrimi, murmure înăbușite, bârfe, demisii, seara suntem cu toții iar prieteni și ieșim la bere.
Destinația drumului meu de dimineață s-a schimbat și ziua de lucru trecea acum printre publicitari, iar timpul liber, între non-jurnaliști. Stupoare: oamenii nu citeau ziare, poate când și când câte un tabloid, când începeau știrile la radio, schimbau postul, preferând muzica. Gramatica și ortografia mesajelor trimise sau primite prin e-mail erau “detalii”, ba chiar se vorbea un dialect care, mai târziu, va primi numele de “romgleză”. Cam toate noțiunile pentru care arsesem eu în anii din urmă păreau lipsite de orice valoare și sens.
Din cei zece ani munciți în “publicitate”, nouă ani și jumătate am trudit în Media, acel domeniu misterios al industriei, în care se vântură cei mai mulți bani, dar foarte puțini înțeleg cum și de ce. Dar asta e deja altă discuție.
GRP, TRP, CPP, CPC, CPM, ixel, ppt, post-buy, target, afinitate, reach, comision, buget, negocieri, Client, audit, prezentare, evaluare, strategie, bonus/malus, feed-back, deadline, frustrare, stres, nervi, catering, pizza, cafea, bârfe, nopți, sâmbete, duminici la birou, lacrimi că șeful/Clientul nu ințelege că pune prea mare presiune și nu “face” sens – mă rog, o păsărească inteligibilă doar în casta ermetică a consultanților de comunicare.
Al doilea șoc a venit după ce am reintrat în “civilie”, adică am început să petrec cele mai multe ore din zi între “consumatorii” finali de publicitate. Adică, cu “targetul”. Stupoare din nou: de la primul spot/clip din calupul publicitar, acel 1st in break negociat și răs-negociat, invariabil cineva se avânta spre telecomanda și “muta”, murmurând mărunt câteva imprecații la adresa publicității și a mamei ei; la solo-spot, iar avânt și iar imprecații, domolite doar de explicația mea că e doar unul și trece în maxim 30 de secunde; la radio, când e publicitate se schimbă postul, în ziare și reviste “machetele” sunt ignorate, pe stradă “reclamele astea nu fac decât să urâțească orașul”, iar online formatele intruzive sunt beștelite cu parapon. Aud chiar că “se face reclamă la ce nu se vinde” și observ că reclamele, în loc să vândă, înverșunează împotriva produsului.
“O, deșertăciune a deșertăciunilor, o, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune!”, ar spune Eclesiastul. Eu nu sunt chiar așa radicală și cred că jurnalismul și industria de marketing și publicitate sunt domenii care își au, desigur, importanța lor în societate. Doar că nivelul de stres în care se muncește în aceste zone este disproporționat în raport cu influența reală pe care o au asupra indivizilor. Războiul neatingerii reachului la 3+ sau al citirii cacofoniei “în timpul anchetei” într-o știre la radio devine derizoriu dacă îl comparăm cu stresul și responsabilitatea muncii unui medic care pune un diagnostic sau operează, unui profesor care educă un elev, unui inginer de ale cărui construcții depinde viața multor oameni.
Și mai cred că presiunea absurdă a termenelor-limită și a obiectivelor de atins cu orice preț afectează pasiunea pentru profesie și responsabilitatea lucrului bine făcut, transformându-le în corvoadă. Și la urmă rămâne doar un gust de cenușă, dezamăgire și zădărnicie.
