La sfârșitul lui ianuarie 2014 am însoțit un echipaj înscris în raliul cu scop umanitar Budapest – Bamako (care nu se termina, de fapt, în Mali, pe atunci cuprins de frământări socio-politico-militare specifice continentului african, ci în Banjoul, Gambia, după ce traversa Maroc, Mauritania și Senegal). Black Wolves, adică Robert, Sebi, Emi și Ion, aveau un traseu de urmărit zilnic, dar se mai abăteau de la el mai mult sau mai puțin, astfel încât să ajungă seara în bivuacul prevăzut în program. Și noi îi urmam ca umbrele chipurile într-o ”mașină de asistență tehnică”. Astfel am văzut porțiuni mari din Marocul rural, profund, nu prea bătătorit de bocancul turistic. Vă voi povesti mai jos amintirile mele de acolo, ce mi-a plăcut sau nu, într-o ordine nu neapărat cronologică.

O să încep cu impresiile care m-au marcat cel mai mult, fie ele plăcute sau mai puțin, dar acelea pe care le povestesc mereu prietenilor când vine vorba de Maroc.

Pe drumul între Er-Rachidia și Rissani opriți neapărat la Chez Addi, care mi s-a părut cel mai autentic loc din Maroc. O ceainărie-cafenea pe marginea șoselei ținută de un berber simpatic, căruia îi vei da comanda în limbajul universal al semnelor. Clădirea și curtea nu atrag prea mult atenția, dar nu vei uita ceaiul și cafeaua de acolo. La final, Addi își invită oaspeții să își înscrie impresiile într-un caiet ce rămâne mărturie poliglotă despre calitatea serviciilor și produselor.

O încântare pentru ochi este zona Sidi Ifni, mult mai verde decât peisajele aride din Munții Atlas, printre ale cărei văi pline de cactuși și arbori am ajuns, pe un traseu off-road, la minunata Plage Blanche de pe țărmul Oceanului Atlantic. Imaginile sunt grăitoare.

Este imposibil să traversezi Marocul fără să ajungi cumva și prin legendarii munți Atlas. Pe mine m-a impresionat extrema lor ariditate, un aspect de planetă părăsită. Nu e de mirare că au fost aleși ca platou de filmare pentru ”Războiul stelelor”. Din când în când, câte o localitate apare drept dovadă că există forme de viață. Ca în orice lanț muntos, temperatura este mai scăzută decât în restul țării, așa că sunt necesare haine groase chiar și ziua.

Deși călătoria avea un itinerar mai puțin urban, am reușit să vedem și câteva din orașele mai mari. Mai ales la întoarcere. Am rămas cu amintiri amestecate.
Primul orășel în care am oprit după trecerea frontierei – un test de răbdare în sine (birocrație, mic trafic de frontieră, mică corupție etc) – a fost Tetouan. Mizer, localnici meschin îmbrăcăți, murdari. A urmat Chefchaouen, dar în care am ajuns noaptea și nu i-am putut admira celebrele ziduri albastre. Poate cu următorul prilej. 😉
Recunosc, mi-am dorit foarte mult să vizitez medina din Fez, dar așteptările au fost prea mari și dezamăgirea pe măsură. Sfat: nu vă lăsați sub nici un motiv agățați de falșii ghizi care pretind că vă ajută să nu vă rătăciți prin labirintul străduțelor. Nici dacă vizitați în grabă, cum a fost cazul nostru. Pe scurt, prin ochii mei medina s-a văzut ca un bazar mizerabil sugrumat între clădiri coșcovite, străbătut de ulicioare pline de zoaie, din loc în loc presărate cu piețișoare în care se vindeau direct de pe jos pește, legume, fructe, pâine pe lângă care trecea țanțoș căte un cocoș sau alte animale și nenumăratele picioare turistice.  Dacă ăsta e farmecul orașului, eu am rămas imună la vraja lui. Dacă voi avea ocazia, îi voi acorda a doua șansă.
Vestita piață Djemaa El-Fna din Marrakesh nu m-a entuziasmat, dar îi recunosc un anume farmec, mai ales la ceas de seară. Am admirat Moscheea Koutubia de la ferestrele hotelului, dar este închisă pentru non-musulmani. Ca mai toate marile moschei din Maroc.
Capitala Rabat am văzut-o în trecere, dar am câteva recomandări pentru Casablanca. Mai întâi, Restaurant du Port de Peche, la care am nimerit duși de navigația iGo. Apoi, Hotel Val d’Anfa cu al său restaurant Basmane. Singurul obiectiv turistic pe care l-am văzut (din afară) este impresionanta Moschee Hassan al II lea, cea de-a treia cea mai mare moschee din lume. Are un minaret înalt de 210 metri și poate găzdui 25,000 de credincioși înăuntru și alți 80,000 în curțile din jur.

Sahara Occidentală este un teritoriu încă negociat între țările africane din jur, dar aflat sub administrație marocană. Principalele orașe sunt Laâyoune (prin care ne-am rătăcit și la dus și la întors) și Dakhla, dar dacă vă plac preparatele exotice vă recomand hamburgerul cu carne de dromader din Boujdour. Pe strada principală, nu pe cea care duce spre ocean, căci acolo nu veți vedea mâncarea de roiurile de muște care se împuiază pe diferitele bucăți de carne și capete de cămilă atârnate în cârlige în fața prăvăliilor ca să atragă mușterii. Bleah.
Intrările în orășelele, altfel oarecare, din Sahara sunt maiestuoase: kilometri de asfalt impecabil pe mai multe benzi străjuite de palmieri și numeroși stâlpi de iluminat strălucitori de parcă intri cel puțin în Las Vegas. O altă bizarerie este obiceiul polițiștilor de a opri mașinile cu turiști din 5 în 5 kilometri pentru a le cere ”fișa”, o bucățică de hârtie în care turistul conștiincios scrie datele din pașaport și numărul mașinii. Ciudat este că nimeni nu verifică, așa că poate scrie orice în fișele acelea.

La următoarea călătorie în Maroc, care se profilează deja la orizontul următoarelor săptămâni, îmi doresc să revăd și să mai acord șanse unor locuri pe care le-am văzut superficial în graba primei călătorii, să merg în locuri noi (Essaouira, Merzouga, Chefchaouen) și să mă bucur mai mult de turismul în stil off-road + camping. Ce voi reuși să fac din toate acestea și peripețiile aferente vor fi descrise în curând aici. 😉