Așa cum vă povesteam în articolul anterior, am început 2024 cu o zi de relaxare pe însorita Plage Blanche, scăldată de apele tunătoare ale Oceanului Atlantic. Dar urma partea favorită a băieților, cea pentru care au și pornit la drum: alergarea pe traseele de macadam și zbenguiala pe dune în zonele din sudul Marocului tranzitate de faimoasele raliuri ale lumii – Dakar, Africa Eco Race, Budapest-Bamako. Așadar urmează să citiți mai jos denumiri ca Merzouga, M’hamid, Erg Chigaga, Erg Chebbi, Hamada du Draa, lacul Iriki, dar și despre canioanele Todra/Todgha și Ziz.
Cum toate acestea sunt în zone muntoase sau deșertice, aici au fost cele mai reci nopți, cu 3-5 grade Celsius, așa că sistemele de încălzire Webasto și termicele Icebreaker 260 și-au dat măsura competenței pentru care sunt vestite – acestea sunt “armele” noastre secrete care ne asigură un somn de bebeluș în corturile de pe mașini chiar și iarna și la care făceam aluzie la începutul primului articol. 😉 Mulți posesori de campere ne-au privit ironic-compătimitor seara, când ne instalam tabăra, și dimineața zâmbeau admirativ-aprobator când îi salutam voioși și vizibil odihniți.
Tranzitul către aceste trasee de off-road, pe care le-am parcurs și în 2014 și în 2018, a pornit această dată dinspre vest spre est prin sudul Marocului pe ruta: Plage Blanche-Sidi Ifni-Akka-Tata-Tissint-Foum Zgouid. Dacă acum cinci ani nu am putut găsi nici un camping în acesta din urmă, acum am avut de ales și ne-am orientat către La Palmeraie, deschis în urmă cu doar un an și una dintre cele mai fericite alegeri din această călătorie.
Cum băieții erau nerăbdători, am pornit dis de dimineață către punctul central al călătoriei noastre, lacul Iriki, către care am găsit ușor direcția cu ajutorul indicatoarelor, dar și urmând traseul salvat de un off-roader spaniol pe Wikiloc. Trebuie precizat din capul locului că lacul este vizibil doar ca iluzie optică, el fiind unul subteran, foarte rar în timpul iernilor umede căpătând aspectul clasic al unei ape stătătoare. Astfel, după o primă porțiune de traseu printr-un peisaj selenar, încep să se vadă pâlpâirile tremurate ale Fetei Morgana și atunci pedala de accelerație poate fi apăsată la maxim pentru că tot farmecul acestui traseu este dat de beția vitezei de raliu pe un fund de lac perfect plan și de senzația libertății ca de început de lume în mijlocul naturii copleșitoare.
După un “whiskey marocan” la Auberge Titanic, am continuat către dunele Ergului Chigaga și deșertul pietros Hammada du Draa, locul în care râul Draa se scufundă sub nisip spre a mai apărea sute de kilometri la vest, pe coasta Oceanului Atlantic. Desigur, băieții și-au dovedit abilitățile de off-roaderi profesioniști și s-au antrenat puțin pe dune ca să nu ajungă nepregătiți la Merzouga.
M’hamid este un sat neimpresionant în sine și la fel s-a dovedit și campingul Hammada du Draa.
Am continuat către Merzouga pe ruta Ouled Driss-Tagounite-Foum M’harech unde am înnoptat la răcorosul Riad Nomad, care oferă o priveliște de vis către toată valea M’harech. Dacă acum cinci ani, fundul de lac sărat era mărginit de o oază verde-smarald plină de dromaderi ce pășteau liniștiți, acum peisajul este complet arid, iar dromaderii au fost strămutați către zone în care efectele secetei și ale schimbărilor climatice nu sunt așa dramatice. Apusul și răsăritul soarelui au rămas spectaculoase, iar riadul, ușor renovat, ne-a găzduit cu aceeași ospitalitate.
Drumul urmează albia secată a râului Daoura către Ramlia și subliniez recomandarea de a urma atent această urmă și mai ales să nu vă abateți prin dunele masate pe partea dreaptă. Deși par mititele și accesibile, ne-au “mâncat” nervii timp de aproximativ două ore, ambele mașini împotmolindu-se grav la distanță de 50-100 de metri una de alta atunci când una se îndrepta spre “salvarea” celeilalte. După o baie de nisip care a transformat dușul de dimineață într-o amintire ridicolă și după ce toată ingeniozitatea a fost pusă la lucru ca să ne scoată dintr-o situație în care, credeți-mă, este crucial să vă păstrați simțul umorului, când tocmai strângeam elementele ajutătoare prin mașini, au apărut și sătenii din Ramlia prea târziu alertați să intervină și să ne despotmolească, contra unui tarif semnificativ, desigur.
Traseul off-road continuă până puțin după Ouzina, unde am lăsat acasă un sătean luat la ocazie pe pragul lateral, apoi începe asfaltul care duce, prin Taouz, la Merzouga. Zonă pe care abia am recunoscut-o. În ciuda pandemiei, în timpul căreia a explodat turismul local, cele două sate s-au dezvoltat și modernizat uluitor. Toate străzile principale sunt asfaltate, piețe și sensuri giratorii apar acolo unde altădată erau doar capre, gunoaie și praf bătătorit, sunt nenumărate drumuri și drumulețe, astfel încât am avut nevoie de navigație ca să găsim locuri atât în Merzouga, cât și în Hassi Labied. Turismul local, cum aveam să aflăm, a adus și o serie de neajunsuri, astfel că un decret regal a interzis campingurile dintre dune și le-a relocat în marginea lor, din cauza cantității mari de deșeuri produse și care nu puteau fi eliminate în mod corespunzător și responsabil față de mediu. Astfel, acum sunt permise excursiile cu cămile, drumețiile pe duna cea mai înaltă a ergului, turele 4×4 organizate de agenții sau cu mașina proprie, închirierea de ATV-uri pe trasee ghidate. Turiștilor occidentali care călătoresc cu mașini 4X4 cu cort pe ele le este permis să campeze chiar în Ergul Chebbi, pentru că au dovedit un comportament grijuliu și civilizat.
Am petrecut două nopți aici (una la camping Sahara Garden – meh, iar cealaltă la camping La Gazelle Bleue – cel căruia i-am acordat cel mai bun rating pe Park4Night și pe care îl consider cel mai bine amplasat, gospodărit și utilat camping în Maroc), iar în ziua dintre ele ne-am zbenguit pe dune, că doar de asta venisem.
După aceste zile de aventură pe dune și macadam, au urmat cele dedicate explorării canioanelor. Așadar, ne-am îndreptat către orășelul Tinghir, așezat la doar câțiva kilometri de intrarea în canion și care oferă o priveliște amuțitoare asupra unei dumbrăvi cu palmieri prin care se pot face lungi excursii pe spatele cămilelor.
Canionul Todra sau Todgha este străbătut de râul omonim, care i-a săpat și modelat stâncile roșiatice, înalte și de 300 de metri, transformându-le în tot atâtea oportunități de alpinism și drumeții. Și pentru că asta ne și doream, după atâtea de zile de stat în mașină, am purces la un traseu recomandat de gazdele de la camping Atlas și am urcat prin coridorul Aït Ba Ali, pe cărări pietroase pe care am întâlnit copii și tinere din triburile nomade berbere, până la 1900 de metri, iar de acolo, după o poză doveditoare și o bere răcoritoare, am poposit la un ceai și o emoție în sălașul unor astfel de nomazi, aflat chiar pe traseu. Îmi dau lacrimile și acum când îmi amintesc de intensitatea bucuriei unei fetițe sărace dintr-un vârf de munte atunci când a primit de la Uța un breloc de pluș. O bucurie pură, autentică, de care probabil că doar astfel de copii mai sunt capabili. Se poate observa în pozele de mai jos în ce condiții trăiește această familie, al cărui bunic cu cei mai amețitori ochi albaștri a dispus imediat să fim serviți cu ceai și lipii proaspete și delicioase. După această experiență copleșitoare, am coborăt spre satul Tizgui, capătul traseului nostru, lung de aproximativ 10 km. În sat poate fi vizitat Muzeul Zaouia cu exponate care descriu viața berberilor, dar noi ne-am grăbit către un prânz copios la restaurantul Dar Ayour.
Canionul Ziz este și el sapat în stâncă de râul omonim, dar pe vremea când apele sale erau mai mult decât un firicel aproape secătuit și el. Seceta ultimilor ani a schimbat multe peisaje, iar nisipul Saharei a cucerit și copleșit zone altădată verzi și fertile. În locul unei scurte drumeții pe un delușor, proprietarul campingului Jurassique ne-a propus un traseu off-road de cca 7,5 km care ne-a urcat 350 de metri deasupra canionului pentru o priveliște demnă de un calendar National Geographic. Drumul șerpuiește pe lângă canion și trece prin tunelul construit de Legiunea Străină franceză în 1927 pentru a deschide o rută către sud.
In drumul nostru spre nord am traversat Atlasul Mijlociu și, după ce am trecut printr-o pădure de cedri seculari – cedrul Gouraud se spune că are 900 de ani! – am oprit timp de oră în orășelul-stațiune Ifrane, în care se află reședința de vară a sultanului. Răcoros chiar și vara, Ifrane seamănă mai degrabă cu Sinaia, decât cu alte orașe marocane. De obicei nins din decembrie până în martie, în ianuarie 2024 era deja în straie de primăvară, Cascadele Fecioarelor din Parcul Național Ifrane erau secate, iar zona de agrement din jurul izvorului Vittel era într-un amplu proces de amenajare.
Fès
Fès sau Fez, în arabă فاس Fās, în berberă ⴼⴰⵙ Fas, a fost fondat de Idris I în anul 789 pe malul drept al râului Fès, iar în 808 Idris II, fiul său, a dezvoltat o nouă așezare pe malul stâng. În 818 sutele de refugiați musulmani expulzați din Cordoba și Kairouan, Tunisia au transformat orașul în centrul arabizării și islamizării Marocului. Construcția Universității Al-Qarawiyyin a început în 859 (!) și este considerată de UNESCO cea mai veche universitate aflată încă în activitate din lume, iar în 1250 Fès a devenit capitală imperială, ca să piardă acest statut în favoarea Meknèsului după 1666. În prezent, Fès este al doilea oraș ca număr de locuitori, cel mai vechi oraș imperial și capitala spirituală și religioasă a Marocului. De asemenea, este monument al patrimoniului mondial UNESCO din 1981.
Pentru că acum am avut o zi întreagă la dispoziție, nu doar câteva ore, ca în 2014, am vizitat mai pe îndelete și mai documentat, astfel că acum am înțeles fascinația și farmecul acestui oraș. Acum, scriind despre el, îmi dau seama că mai are multe secrete care așteaptă să fie descoperite…data viitoare.
Ne-am început plimbarea în Fès El-Jedid, Orașul Nou sau Fèsul Alb, construit în 1276 de prinții merinizi, din fața Porților Maure din bronz – bogat ornamentate, dar mereu închise – ale complexului palațial Dar el-Makhzen. Am trecut apoi în cartierul evreiesc, Mellah, și am făcut o vizită scurtă sinagogii Danan, construită în secolul XVII, proprietatea unei familii de rabini din Andaluzia, acum locuită de o familie de marocani care încasează o taxă de vizitare. Apoi, am trecut în cartierul musulman și nu puteam rata bulevardul-bazar, acoperit cu panouri din trestie, Grand Rue de Fès El-Jedid, din a cărui zumzăială frenetică am trecut, prin Petit Mechouar, în liniștitul și seninul Parc Bou Jeloud.
Prin frumoasa poartă Bab Boujeloud, construită în 1913 în stil maur, am pătruns în Medina sau Fès El-Bali și am zărit imediat minaretul școlii coranice Bou Inania Medersa, rivala în autoritate religioasă a Universității Al-Qarawiyyin. Construită între 1350 și 1355 de sultanul Abou Inan (care a sfârșit sufocat cu o pernă de propriul vizir), nu este doar colegiu teologic, ci și moschee și reședință a studenților. Pentru că a am ajuns chiar la ora de rugăciune, a trebuit să revenim pentru a-i admira monumentalele uși sculptate în lemn, curtea pavată cu marmură și onix și pereții bogat decorați cu stucaturi și mozaic ceramic. Am continuat parcursul pe Rue Talaa Kebira, printre magazinele ai căror negustori nu te mai hărțuiesc ca odinioară să le cumperi marfa, ci navighează frenetic pe undele internetului, ne-am hidratat cu un ceai, am cumpărat câteva suveniruri, ne-am dat gâturile pe spate în fața Casei cu Ceas al cărui sistem de funcționare cu apă nu-l mai poate înțelege și explica nimeni astăzi, și apoi am vizitat cele trei etaje ale Muzeului Lemnului găzduit în fostul caravanserai de secol XVIII Fondouk el-Nejjarine, monument istoric din 1916 și acum parte din patrimoniul mondial UNESCO.
Prin labirintul de străduțe am ajuns la Mausoleul lui Moulay Idris II, loc de pelerinaj, reculegere și omagiu, ale cărui bogate decorațiuni pot fi admirate de non-musulmani doar din fața intrării. În imediata apropiere se află Moscheea Al-Qarawiyyin sau Al-Karaouine, care este și sediul universității omonime și, evident, nu se poate vizita de către non-musulmani. Conduși de un puști pe un labirint de trepte, i-am putut admira minaretul frumos ornamentat de pe acoperișul unei clădiri vecine.
Amețiți, după câteva ore de trepădușit pe străduțele întortocheate ale medinei, am căutat ieșirea din cartierul andaluz prin poarta Bab el-Ftouh și cel mai apropiat restaurant pentru un prânz întârziat.
Am petrecut cele două nopți din Fès la Hotel Diamant Vert, care avea și camping, dar o ploaie rebelă îl cam mocirlise, așa că am optat pentru două bungalowuri. Pont: licori alcoolizate găsiți la Carrefour! 😉
Chiar dacă expediția noastră se apropia de final, am explorat frumusețile Marocului până în ultima clipă. Astfel, în penultima zi am oprit pentru o oră lângă Larache, ca să vizităm situl arheologic de la Lixus, locul unde spune legenda că s-ar fi aflat Grădinile Hesperidelor, nimfe ale Întunericului, de la care Hercule ar fi furat merele de aur chiar dacă erau păzite de un dragon cu 100 de capete. În realitate, a fost o veche colonie feniciană, cucerită multe secole mai târziu de romani. În prezent, ruinele sunt monument UNESCO și oferă o priveliște uimitoare înspre Oceanul Atlantic, râul Loukkos și orașul Larache. Ultima noapte în Maroc, am dormit la camping Echrigui din Asilah, un loc oarecare, dar potrivit pentru tranzit la venire sau plecare din Maroc, pentru că se află la o distanță optimă de portul Tanger.
În drum spre feribot am vizitat Grotele lui Hercule, săpate de milenii de apele oceanului în stâncă. Este impresionantă forma Africii în oglindă pe care o are una dintre deschiderile către ocean, cea mai fotografiată de altfel. Oamenii și-au adus și ei contribuția la forma și adâncimea grotelor, decupând pietre pe care le foloseau la presele de ulei. Aici se spune că ar fi dormit Hercule înainte să meargă la furat de mere în Lixus. Ar fi fost în loc frumos fără decorațiile kitschoase din grotele de la intrare, luminația roz-verde, taraful gălăgios și suvenirurile chinezești care dădeau un aspect de bâlci ieftin.
Am vizitat apoi farul de la Cap Spartel (anticul Cap Ampelusium), construit în 1865, cu o înălțime de 300 de metri deasupra nivelului mării, de unde se poate vedea cum apele Mării Mediterane întâlnesc Oceanul Atlantic. Foarte frumos organizat și muzeul de la baza farului, dar, ca pe la toate muzeele marocane, turiștii străini plătesc o taxă de intrare substanțial mai mare decât cei marocani.
Drumul continuă sinuos pe coastă, trece prin luxoasa suburbie La Montagne (care arată ca o grădină botanică printre ai cărei arbori, udați de cele mai abundente ploi din țară, se ascund reședințele regilor și prinților din Maroc, Kuweit și Arabia Saudită – un loc care chiar că îți taie respirația), apoi, prin Marina din Tanger și pe lângă Cap Malabata, astfel că ultimele imagini din Maroc cu care urcăm pe feribot sunt tot ce ne puteam dori ca încheiere a unei călătorii de vis.
A fost cea mai lungă călătorie din Maroc de până acum, 21 de zile efectiv pe teritoriul său, de aceea și articolul este proporțional de lung, ca să poată descrie toate frumusețile cu care ne-a fermecat și să vă inspire să le vizitați și voi curând.
Normal că din peisaj nu puteau lipsi pisicile, animalele preferate ale Profetului Mahomed, așa că vă prezint aici trei specimene.
Promit să răspund tuturor întrebărilor în zona de comentarii de sub articol