Cine dorește să vadă ce a lăsat în urmă uraganul revoluționar după ce a trecut peste fosta “Perlă a Antilelor”, acum este momentul să facă rezervarea. Pentru că în următorii zece ani cam toate aceste urme se vor refugia în muzee, fotografii, filme și în cărțile de istorie.
Pentru mine, călătoria în Cuba a fost ca o întoarcere în timp. În România anilor ’88-’91. Cam așa.
Prima impresie nu a fost deloc favorabilă. Să vă povestesc. Am ajuns cu o oră mai târziu decât trebuia într-un aeroport destul de asemănător cu “Băneasa”, poate chiar cu “Otopeniul” de acum 25 de ani. Aici ne-am petrecut următoarele două ore la coada pentru controlul vizei, al pașaportului și pentru poza care se face atât la intrarea pe teritoriul cubanez, cât și la ieșire. Am avut ghinionul să ajungem simultan cu un alt avion și de aici aglomerația în fața funcționarilor, care, nu-i vorbă, nu sunt nici ei prea iuți. După ce ne-am recuperat bagajele, la ieșire, am constatat că ploua torențial. Iar autocarul care urma să ne ducă la hotel se afla într-o parcare cam la vreo sută de metri distanță. Am așteptat să se strângă toți turiștii și am pornit. Drumul spre Havana, aproximativ 15 kilometri, a fost parcurs printr-un peisaj bine ascuns privirii de bezna de afară. Câte un felinar chior lumina când și când trotuarele ude și pustii. Am zărit, totuși, câteva automobile “old style” depășind ușor. Ghidul care ne luase în primire ne-a dădăcit cu ardoare exclusiv în limba spaniolă, fără ca măcar să întrebe dacă pricepem toți ceva. Urma să constatăm în zilele următoare că cei mai mulți cubanezi angajați în turism vorbesc o engleză precară. Foarte puține excepții.
Nervi, oboseală, foame, ploaie, noapte, diferență de fus orar – din aur să fi fost Havana și tot ne-am fi intrebat “ce căutam noi aici”!?
Am ajuns, așadar, aproape de miezul nopții la Tryp Habana Libre, unde recepționera ne-a întâmpinat cu aceeași solicitudine plină de greață specifică turismului românesc de pe vremea prieteniei strânse dintre Nea Nicu și Fidel. Hotelul, fost Havana Hilton, inaugurat în 1958 și confiscat în 1959 de către revoluționari pentru a găzdui cartierul general al lui Fidel Castro, este foarte spațios, înalt cât 25 de etaje, balcoanele sale oferind o panoramă spectaculoasă asupra orașului. Camerele și paturile sunt foarte mari, în stilul grandoman al americanilor, dar, din păcate, peste toate plutește un iz de mucegai și de mochetă putredă. Pe uși și pe pereți se întind concrete “flori de mucigai”, vorba poetului, iar în tavane se deschid găuri largi rămase în urma inundațiilor. Din șase ascensoare, doar trei funcționau, așa că a trebuit să ne exersăm răbdarea, mai ales atunci când, cu un etaj înainte de destinație, liftul o lua în sens contrar, plimbându-ne ca pe sardele 10-15 minute în sus și în jos.
Chiar din prima seara am constatat că în Cuba nimic nu e ieftin pentru turiști. Dacă vă amintiți, și în România obișnuiam să avem tarife diferite pentru călători străini. În Cuba, sistemul este chiar mai elaborat: există două monede. Peso cubano (CUP) și peso convertible (CUC). 1 CUC = 24 CUP; 1 CUC = 0,90-0,98 Euro. S-a anunțat intenția de a se renunța la acest sistem dual, dar nu când și cum se va proceda. Banii se pot schimba fie la banci, dar sunt cozi foarte lungi, fie la recepția hotelului în care aveți cazare, dar cursul e dezavantajos. Euro este avantajat față de dolarul american, căruia i se aplică o suprataxă de 10%.
Așadar, turiștii folosesc CUC, care e aproape la paritate cu euro, iar prețurile sunt similare cu cele din Italia sau Franța. O doză mică de bere Crystal (bere locală slab alcoolizată) costa 3 CUC; o pizza oarecare, 12-13 CUC; un CD netimbrat sau un tricou sintetic, 15 CUC; o rochie din piața meșteșugarilor, 30-35 CUC. Sunt foarte puține locurile în care se poate negocia, iar reducerea oricum nu depășește 2-3 CUCi. Așa că, uitați legendele despre cât de ieftin este să călătorești în țări sărace.
Cuba nu e ieftină nici măcar pentru cubanezi. Există încă magazine în care se vând produsele de bază (orez, zahăr, ulei, faină, sare etc) cu cartelă (ca și la noi pe vremuri, sper, definitiv apuse). “Rația” este, desigur, insuficientă, iar cei ce vor să cumpere suplimentar o pot face, doar că la un preț de 5 ori mai mare! În atari condiții, prosperă piața neagră, furtișagurile din fabricile de trabucuri sau rom pentru a le vinde la preț de speculă și tot felul de alte tehnici de suplimentare a veniturilor. Sună cunoscut, nu?
Prima seară în Havana s-a încheiat, deci, cu o cină submediocră la fast-foodul de la parterul hotelului, unde 4 pizza, 6 doze mici de bere și 2 sticle de apă plată de 0,5 l au costat în jur de 50-60 de euro!
Ziua 1: Havana istorică
Ne-am trezit dis-de-dimineață pentru a face turul Havanei, cumpărat de la Havana Tour Company – Daytours, și am avut mare noroc să nimerim un ghid de excepție – Barbara. Ea ne-a plimbat și ne-a explicat Havana și istoria ei, fără să ne plictisească nici măcar o clipă. În prima parte a zilei s-a desfășurat plimbarea pe jos prin zona centrală a orașului și apoi în cea istorică (Habana Vieja). Astfel, am pornit din fața hotelului Inglaterra și a clădirii în care se află Gran Teatro de la Habana, în care se țin spectacole de operă, balet și teatru, precum și concerte simfonice, am traversat către Parque Central, am trecut pe lângă statuia eroului național Jose Marti și pe lângă fostul sediu al companiei Bacardi, clădire ce încă are în vârf faimosul liliac. Următoarea oprire a fost în spatele Muzeului Revoluției, unde se află Granma Memorial, adică un pavilion din sticlă și ciment în care este expusă barca Granma cu care au sosit Fidel și tovarășii săi revoluționari din Mexic în Cuba în 1956. De jur împrejur sunt obiecte și vehicule folosite în timpul invaziei din Golful Porcilor (1961), rămășițele unui avion-spion doborât, în 1962, în timpul crizei rachetelor și un camion folosit de revoluționari ca să atace palatul prezidential în 1957, același palat care adăpostește acum, ca o ironie, Muzeul Revoluției. În aceeași zonă se află ruine din vechiul zid de fortificație al orașului și un tanc cu care Fidel însuși a ținut piept invaziei din Golful Porcilor.
Am pornit apoi, pe lânga Muzeul Muzicii, să căutam un loc în care să ne odihnim puțin picioarele și să ne răcorim gâtlejurile însetate. Am nimerit cum nu se poate mai bine la El Floridita, localul preferat de Ernest Hemingway, și astfel primul cocktail în Cuba a fost renumitul daiquiri, a cărui rețetă a fost îmbunătățită cu contribuția faimosului scriitor, care obișnuia să facă numeroase degustări ca să fie sigur că obține perfecțiunea.
După unul sau două daiquiri delicioase, după ce trupa de muzicanți ne-a delectat cu “Guantanamera” și “Hasta siempre” și ne-am pozat cu bustul romancierului, ne-am continuat excursia pe Calle Obispo, stradă emblematică pentru Havana și, totodată, cea mai animată. Numele îi vine de la faptul că episcopul (obispo) orașului locuia pe această stradă, la intersecția cu Calle Oficios. Printre magazine și clădiri cu istorie, pe Calle Obispo se află vechea farmacie Taquechel, în care se vând cosmetice și produse homeopate cubaneze, dar cuprinde și un muzeu cu obiecte farmaceutice și medicale din secolele XVII-XVIII. Tot aici găsim și hotelul Ambos Mundos, care l-a găzduit pe Ernest Hemingway între 1932 si 1939 în camera 511, în care scriitorul a inceput romanul “Pentru cine bat clopotele”. Hotelul este plasat în apropiere de barurile preferate de romancier: El Floridita și La Bodeguita del Medio. Cum pe primul îl vizitasem deja, l-am vizionat și pe al doilea, un local foarte aglomerat deși nu era încă prânzul, în care s-au veselit pe vremuri, printre alții, Nat King Cole, Pablo Neruda, Gabriel Garcia Marquez și Alejo Carpentier.
Am ajuns apoi, imediat, în Plaza de la Catedral, în care am vizitat, evident, Catedrala San Cristobal, a cărei fațadă este monument național. Începută în 1748 de iezuiți și terminată în 1777 de franciscani, catedrala a fost gazda Papei Ioan Paul al II lea în ianuarie 1998, când acesta s-a întâlnit cu clerul și credincioșii cubanezi. Cubanezii sunt, în principal, catolici, dar mulți dintre ei au adoptat religii idolatre aduse de sclavii africani: Santeria, Abakua și Palo Monte.
În fața catedralei, cubaneze îmbrăcate în costume coloniale aplică pupicuri puternic rujate pe obrajii bărbaților, fotografiați contra câțiva euro. De aici am pornit pe Calle Mercaderes către Plaza Vieja, una dintre cel mai frumos restaurate zone din Havana veche. Inițial, în 1559, la înființare, s-a numit Plaza Nueva, dar, ulterior, în secolul XIX, când orașul s-a dezvoltat, și-a pierdut rolul de piață principală și a devenit Vieja (bătrână, veche). Între 1950 și 1990 a decăzut chiar mai rău, transformându-se în parcare. În centrul pieței se află o fântână din 1796, împrejmuită cu gard înalt ca să îi împiedice pe elevii școlii din apropiere să se scalde în pauze în apa ei, iar într-un colț este un monument cu o simbolistică încă incertă. O femeie goală și cheală, călare pe un cocoș, ține în mâna dreaptă o furculiță. Una dintre explicații este că monumentul este dedicat femeilor cubaneze, care, în “perioada specială” dintre 1990 și 1994, nu au ezitat să se prostitueze ca să obțină mâncare pentru familie. “Perioada specială” a apărut după căderea blocului comunist european și suspendarea ajutorului rusesc, iar cubanezii au constatat colapsul sistemului economic socialist. S-au închis fabrici din cauza lipsei de combustibil, s-au redus importurile, au apărut întreruperi zilnice în furnizarea de electricitate și apă, s-au redus rațiile la alimente și au scăzut salariile. Magazinele cu produse pe cartelă încă se numesc “rusești”, pentru că erau aprovizionate cu mărfuri venite din U.R.S.S.
Următoarea oprire a fost în Plaza San Francisco de Asis, construită între 1580 și 1591 ca sediu al comunității franciscane și parțial reconstruită în anii 1700. Datorită acusticii deosebite, biserica găzduiește în fiecare sâmbătă concerte cu muzică de cameră sau corală. Zona a fost una comercială, tot aici aflându-se clădirea veche a vămii (Aduana General de la Republica), construită în 1914, și Lonja del Comercio, clădirea Bursei, construită în 1905 și restaurată în 1995; în prezent aceasta găzduiește birourile unor firme străine care au activitate în Cuba.
Prima parte a excursiei s-a încheiat în Plaza de Armas, în care se află Palacio de los Capitanes Generales, fosta resedință a guvernatorilor coloniali, acum Muzeul Orașului. Tot aici este Castillo de la Real Fuerza, datând din secolul XVI, pe unul dintre turnuri fiind postat simbolul orasului: La Giraldilla, o giruetă care se regăsește și pe eticheta romului Havana Club 😉 În fața clădirii El Templete se plantează cu încăpățânare arborele ceiba, sacru, dar care cu aceeași încăpățânare, se usucă din cauze misterioase. În spatele acestei clădiri se poate parcurge cea mai scurtă și îngustă stradă din Havana, Calle Enna.
Excursia noastră a avut inclusă în preț masa de prânz, care a fost una tradițională. Gastronomia cubaneză nu mi s-a părut spectaculoasă, aș spune chiar banală, dar când e bine gatită, mâncarea e gustoasă. Garnitura cea mai frecventă pentru carne sau pește este orezul, peste care se toarnă un sos cu boabe de fasole neagră. Carnea e bine reprezentată în toate meniurile (porc, vită, pui, iepure; nu prea am văzut miel), la fel peștele și fructele de mare (languste, creveți, calamari). Desertul e, de obicei, constituit din fructe, proaspete sau compot, și ceva gen cremă de zahăr ars. O mențiune specială pentru banane, un soi de dimensiuni mai mici decât cele cu care suntem noi obișnuiți, dar foarte gustoase și parfumate. Se întâlnesc frecvent și chipsurile din astfel de banane.
Pentru că Havana este un oraș mare, iar distanțele între obiectivele turistice sunt lungi, a doua parte a excursiei a fost facută cu celebrele automobile din anii ’30-’40, care, am fost surprinsă să constat, sunt foarte multe pe străzile și soselele din Cuba. Mai bine sau mai rău restaurate, acești dinozauri gălăgioși te plimbă în condiții de siguranță relativă oriunde dorești, cu tarife între 5 și 10 CUC.
Havana este un oraș zgomotos, claxonarea fiind o formă de salut, de relaxare sau de amuzament. Pur și simplu, din când în când șoferii mai claxonează un pic. Nu există reglementări de poluare, așa că nu vă așteptați la aer prea curat, iar străzile sunt pline de gropi, astfel că plimbările sunt cam zdruncinate. Cam ca în Bucureștii anilor ’80-’90. Mașinile sunt, în schimb, foarte viu colorate, iar orașul, plin de verdeață, așa că peisajul e foarte plăcut văzului, chiar dacă auzul și olfactivul sunt continuu agresate.
După ce am străbătut mai multe străzi și bulevarde, inclusiv promenda Malecon de pe malul oceanului, unde seara valurile se înalță peste parapet și stropesc jucăuș trecătorii, prima oprire a fost în Plaza de la Revolucion, locul de unde se dă ora exactă în Cuba. Piața și clădirile din ea au fost construite la inceputul anilor ’50 și inițial s-a numit Plaza Civica. Victoria Revoluției în 1959 a transformat-o în scenă principală pentru festivități publice, parade militare și sarbătoriri oficiale, unde se strâng adesea mulțimi de până la un milion de oameni. Tot aici s-a organizat întâlnirea Papei Ioan Paul al II lea cu credincioșii în 1998, iar Papa Benedict al XVI lea a oficiat Liturghia în martie 2012.
Cea mai impozantă clădire din piață este Memorialul Jose Marti. Turnul, înalt de 109 metri, a fost început în 1953 cu prilejul aniversării a 100 de ani de la nașterea eroului național și a fost terminat în 1958. În jurul pieței se înalță mai multe clădiri care au adăpostit sau încă găzduiesc ministere, dar și Teatrul National, inaugurat în iunie 1959. Din 1995, de pe fațada Ministerului de Interne veghează figura în bronz a revoluționarului neostoit care a fost argentinianul Che Guevara și care și-a avut biroul aici la începutul anilor ’60, pe vremea când era ministru și președintele Băncii Naționale. Pe fațada Ministerului Informaticii și Comunicațiilor, care adăpostește și Muzeul Poștei, se află portretul din oțel al comandantului revoluționar Camilo Cienfuegos, dispărut în mod tainic în 1959. Se pare că era mai popular decât Fidel ;). În fostul Minister al Justiției, aflat în spatele monumentului Jose Marti, activează acum Consiliul de Stat, Consiliul de Miniștri și Comitetul Central al Partidului Comunist. Tot în aceste birouri Fidel Castro l-a întâlnit pe Papa Ioan Paul al II lea în 1998.
Următoarea oprire în excursia noastră a fost în Parcul Almendares, o oază de verdeață în inima orașului. Apoi am degustat un cocktail de final pe terasa Hotelului Nacional, un simbol al turismului havanez. A găzduit de-a lungul timpului personalități de anvergură precum Winston Churchill, Fred Astaire, Walt Disney, dar și un congres al Mafiei prin anii ’40.
Prima zi în Havana avea să se încheie cu celebrul show de cabaret Tropicana, un spectacol colorat de muzică și dans, acompaniat, cum altfel?, de primul “Cuba libre” autentic. Reprezentația se ține într-o grădină, în care sute de spectatori sunt înghesuiți umăr la umăr la mese, semn că show-ul se bucură încă de mare succes, și durează două ore (22:00-24:00). Există bilete cu cină inclusă, dar nu recomand, deoarece mâncarea este oarecare și rece.
Ziua 2: Havana în detalii contrastante
A doua zi am luat un taxi “old age” din fața Universității din Havana, clădire în care a studiat Dreptul Fidel Castro, și ne-am început excursia tot de la Hotel Inglaterra, dar de data asta fără ghid și am pornit în sens opus, către Barrio Chino, cartierul chinezesc în care nu am vazut nici un chinez. Dacă vă întrebați ce caută chinezii prin Havana, aflați că ei au venit încă de pe la mijlocul anilor 1800 ca să lucreze în industria trestiei de zahăr și erau considerați sclavi. Primii chinezi care au scăpat de sclavie au început să cultive mango, o noutate pentru Cuba, inițiativă care a avut un succes fulminant. Al doilea val de chinezi a venit din California pe la 1869-1875 și, cu banii economisiți acolo, au deschis restaurante în Havana. Chinezii s-au integrat foarte bine în Cuba, au luptat pentru independența ei și au chiar și cimitir chinezesc în oraș. Cartierul nu are o arhitectură specifică, cu excepția unei porți monumentale. Este locuit de cubanezi săraci, care trăiesc în clădiri foarte coșcovite și insalubre. Magazinele pentru localnici au pe rafturi mărfuri de slabă calitate, așa cum se găsesc la noi în magazinele de la periferie sau sătești. Am intrat și într-o piață cu produse meșteșugărești, de unde se pot cumpăra suveniruri: articole din piele (sandale, poșete, brelocuri, mingi de baseball – sportul național – etc) prost finisate; magneți din ceramică, plastic sau lemn; tricouri sintetice sau din bumbac de proastă calitate. Și tot felul de alte nimicuri care se găsesc în toată Cuba, alături de bijuterii din argint mai vechi sau mai nou, nenumăratele jurnale ale lui Che Guevara și scrierile lui Fidel, CD-uri și DVD-uri (foarte rare cele cu Buena Vista Social Club). De asemenea, mai pot fi cumparate tricotaje, obiecte din lemn și bijuterii artizanale, dar toate mult prea scumpe pentru calitatea pe care o au.
Am ieșit din cartierul chinezesc pe lângă Real Fabrica de Tobacos Partagas, acum o ruină, și am ajuns lângă Capitoliu. Inaugurată în 1929 de către dictatorul Gerardo Machado, clădirea este o imitație a celei din Washington DC, dar chiar mai înaltă. Este ridicată pe locul unei foste grădini botanice, ocupat, mai apoi, de prima gară din Havana. Clădirea este acum în curs de restaurare și va redeveni sediul guvernului cubanez. Am trecut pe lângă Hotel Saratoga, aflat vizavi, un adevarat hotel de lux cu bar și piscină pe acoperiș și foarte dichisit decorat, și am pornit pe străduțe murdare, cu câini rapănoși și înfometați, cu pamperși întinși la uscat în balcoane șubrede, printre clădiri cu ferestre deschise spre cer și cu fațade din crăpăturile cărora au crescut ierburi.
Am mai luat un cocktail și câteva suveniruri din Plaza Vieja și apoi ne-am plimbat pe Malecon, am trecut de Museo del Ron, iar apoi am facut o plimbare mai lungă cu coco-taxi, niște gărgărițe galbene cu trei locuri (șofer+doi pasageri), al căror motor de scuter contribuie din plin la cacofonia generală de pe străzile Havanei. Deși nu oferă prea multă siguranță, e amuzant să te deplasezi cu ele prin oraș. Șoferii ne-au plimbat pe unde am vrut, ne-au condus în locuri cam dubioase de unde am cumpărat trabucuri la preț decent, apoi ne-au recomandat un restaurant unde să mâncăm bine la prânz, El Baturro, și nu am regretat.
Aș fi vrut să scriu această poveste direct de la fața locului, dar în Cuba rețelele wi-fi sunt foarte rare sau nefuncționale din cauza supra-aglomerării. Se pot cumpăra carduri de la hotelul la care sunteți cazat sau de pe stradă în așa numitele “zone wi-fi” de pe lângă clădirile de telefonie ETECSA sau pe lângă marile hoteluri. Astfel, vezi din loc în loc aglomerări de cubanezi sau turiști cu telefoane, tablete sau laptopuri, tastând cu frenezie înainte să expire cardul de acces.
Cubanezii sunt prietenoși și foarte relaxați. Nu par prea ocupați cu munca, străzile fiind pline cu localnici la orice oră. Fredonează și dansează mai tot timpul, iar femeile sunt foarte cochete și au cea mai îngrijită manichiură pe care am văzut-o vreodată într-o țară săracă. Deși pe străzi e murdărie, oamenii sunt curat îmbrăcați și îngrijiți. Nu sunt o nație de oameni frumoși, dar sunt foarte isteți și au cunoștințe temeinice de istorie și geografie. Mai ales despre lagărul comunist. Știu imediat unde să plaseze România pe hartă, nu confundă româna cu rusa și, desigur, își amintesc ce prieten bun le-a fost Nea Nicu. Deși au certe dificultăți economice, cubanezii nu cârtesc fățiș și nu au mutre sumbre, timorate, încărcate de resentiment sau depresie. Senini, împăcați cumva cu istoria recentă a țării, cei care nu emigrează, speră în reconstrucția Cubei pe baze economice sănătoase (descentralizare, economie de piață, proprietate privată). Deși lămuriți în privința socialismului, persistă încă marota comunistă conform căreia capitalismul “putred” aduce cu sine prostituție, șomaj și mafia.
Cuba este o țară în care te simți în siguranță și, în toate prezentările turistice, se pune accent pe asta. Chiar așa este: nu m-am simțit nici o clipă în pericol de a fi jefuită, exista agenți de pază plantați peste tot în locurile frecventate de turiști. Se simte grija accentuată de a oferi siguranță călătorilor ce vin în număr tot mai mare an de an, în compensație pentru alte aspecte care nu sunt la nivelul turismului din țările vecine.
Cu toate contrastele sau poate tocmai datorită lor, mi-a placut Havana și aș reveni să o vad restaurată în toată splendoarea de odinioară, ce încă răzbate printre ruine.
Mi-ar plăcea să văd atunci și Santiago de Cuba, Santa Clara, Trinidad, Cienfuegos, precum și Cuba profundă, pe care o bănuiesc că e foarte frumoasă.
Călătorie posibilă cu sprijinul agenției Pink Travel