Îmi doream de multă vreme să vizitez Istanbulul, dar mai ales de când scriitorul turc Orhan Pamuk și-a descris cu atâta dragoste orașul natal în paginile romanelor sale încât de fiecare dată îmi doream să mă preumblu și eu pe străduțele-i întortocheate, să-i gust mirosurile, să-i ascult istoria pe îndelete.
Acum, însă, am avut doar două zile la dispoziție pentru o vizită zorită în timpul căreia am bifat doar câteva obiective turistice, fără să am timpul necesar să descopăr și să mă îmbăt de farmecul orașului bizantino-otoman.
Astfel că, după aceste două zile, Istanbulul a rămas încă învăluit în mister și vă pot oferi mai jos doar o sugestie de traseu pentru două zile în loc de o dezvăluire a locurilor sale mai puțin bătute de papucul grăbit al turistului.
Sper că…va urma!
Ziua 1
În timpurile bizantine actualul cartier Sultanahmet era ocupat de un complex de clădiri care, la apogeul său, uimea călătorii europeni prin opulența sa. În prezent, doar câteva edificii și ruine mai amintesc de splendoarea de odinioară a Marelui Palat, așa cum se numea. Pe locul uriașului hipodrom ce găzduia cândva până la 100,000 de oameni, este acum un parc ornamentat cu câteva monumente ce vorbesc de vremuri apuse: Obeliscul Egiptean, construit la 1500 î.e.n, este adus de împăratul Constantin de la Luxor, Egipt și se crede că aceasta este doar o treime din monumentul original; Coloana Serpentină datează din 479 î.e.n și este adusă de la Delfi; Coloana lui Constantin Porfirogenetul își are numele de la împăratul care a restaurat-o în secolul X e.n, iar la degradarea aspectului său și-au adus contribuția tinerii ieniceri care se cățărau pe ea dovedindu-și astfel curajul. Pe același hipodrom s-a comis masacrul ce a pus capăt revoltei Nika din 532, când generalul Belizarie a măcelărit în jur de 30,000 de răsculați.
Singurul monument modern aflat aici este o fântână care amintește de vizita Kaizerului Wilhelm II la Istanbul în 1898.
La extremitățile Pieței Sultanahmet privesc față către față Constantinopole și Istanbul: bazilica devenită moschee, acum muzeu – Hagia Sofia și Moscheea Albastră.
În bazilica Hagia Sofia, inaugurată de împăratul Iustinian în anul 537 și transformată în moschee în secolul XV, coexistă minunate mozaicuri creștine cu simboluri religioase islamice. Merită cu prisosință să îndurați 10-15 minute de așteptare la coadă pentru a-i admira măreția ce datează din vremuri în care – nu m-am putut opri să gândesc – despre populațiile romanizate din Dacia nu se cunoaște mai nimic și, foarte probabil, aveau ca orizont arhitectural…bordeiul.
Moscheea Albastră a fost construită într-o perioadă de declin a Imperiului Otoman (1609-1616), la ordinul sultanului Ahmet I (de unde și numele zonei), iar planurile sale somptuoase, gândite de arhitectul imperial Mehmet Ağa, au fost aspru criticate: o moschee cu 6 minarete era considerată, la vremea aceea, un monument al trufiei pentru că rivaliza cu arhitectura moscheii din Mecca. Celebra sa cupolă albastră, decorată cu plăci ceramice din Iznik, se afla în renovare, așa că nu am admirat-o chiar în toată splendoarea sa. E bine să aveți încălțări care se scot și se pun ușor, pentru că în moschei se intră desculț. Pantofii rămân la intrare în rafturi special amenajate, dacă aceasta corespunde cu ieșirea, sau se plimbă în mână sau în rucsac împreună cu posesorul și admiră obiectivul. Femeile trebuie să își acopere capul cu un șal. Dacă nu aveți unul, sunt disponibile acolo niște cârpe bleu, dar nu uitați să le restituiți la plecare.
Zona mustește de muzee, mausolee, hamamuri, biserici, reședințe nobiliare, moschei mai mici, ruine, dar, timpul fiind limitat, dintre toate atracțiile am mai văzut Bazilica Cisternă, un impresionant exemplu de inginerie bizantină. Rezervorul de apă menit să alimenteze Marele Palat a fost construit în 532, pe vremea împăratului Iustinian. Tavanul său este susținut de 336 de coloane, fiecare înaltă de peste 8 metri, iar numele vine de la bazilica care se afla pe locul unde s-a construit cisterna. I se mai spune și ”Palatul scufundat”. Pont: ca să evitați coada lungă în mijlocul zilei și în plin soare, întâmplați-vă prin fața intrării cu 15-20 de minute înainte de închidere. Veți vizita relaxat unul dintre cele mai frumoase locuri din oraș. 😉
Drumul către următorul obiectiv de vizitat, Moscheea Süleymaniye, ar fi fost mai plăcut și mai instructiv dacă n-ar fi plouat torențial. Așa că am străbătut în goana mare străduțele întortocheate și derutante, înțesate de magazine și tarabe, de pe lângă Marele Bazar și, după câteva rătăciri, am ajuns ciuciulete la destinație. Nu am regretat. Moscheea, construită între 1550 și 1557, la ordinul sultanului Süleiman Magnificul și sub îndrumarea marelui arhitect imperial Sinan, impresionează prin grandoare și liniște. Ca și alte moschei imperiale și aceasta era nu doar un loc de rugăciune, ci un vast complex de asistență socială. În multele clădiri din jur se aflau bucătării, școli, un han, hamam, spital, astfel că zilnic erau hrăniți aici peste 1,000 dintre săracii orașului – musulmani, creștini și evrei deopotrivă. În două dintre pavilioanele din curte se pot vizita mormintele sultanului Süleiman, al fiicei sale Mihrimah, ca și cele ale succesorilor săi Süleiman II și Ahmet II, dar și al celebrei sale soții Hürem (unde era plin de românce tributare serialului turcesc de mare succes despre viața sultanului).
Tot acest tur s-a derulat până la orele 13-14, cu tot cu pauză de cafea și clătite. Pentru prânz am coborât spre animata zonă de lângă podul Galata, trecând pe lângă zgomotoasa piață de mirodenii și pe lângă Moscheea Nouă, aflată în renovare. Se poate prânzi bine fie la unul dintre variatele restaurante de pe pod, fie la bărcile cu vânzători de sandwiciuri cu file de pește la grătar, multă pâine și ceapă, acompaniate de un pahar mare de zeamă de varză și murături.
Ziua 2
Palatul Top Kapı a fost reședința sultanilor otomani până în 1853. Construit între 1459 și 1465, în vremea sultanului Mehmet II, a fost conceput ca o suită de pavilioane presărate prin patru curți-grădini. Din 1924 a devenit muzeu și este unul dintre cele mai vizitate obiective turistice ale orașului. Asta înseamnă cozi și înghesuială aproape peste tot. Dar merită dacă o gândești ca o plimbare printr-un parc înflorit prin ale cărui pavilioane răcoroase mai arunci când și când câte o privire.
În prima curte a complexului muzeal se află Hagia Irina, o biserică din secolul VI care nu a fost transformată niciodată în moschee, Muzeul de Arheologie și Muzeul Vechiului Orient, casa de bilete, poarta de intrare în palat, precum și alte clădiri, toate înconjurate de verdeață și umbrite de arbori seculari.
În curtea a doua am admirat colecțiile de ceramică, sticlărie și argintărie găzduite de fostele bucătării, apoi am pătruns prin Poarta Fericirii sau a Eunucilor Albi direct în strâmta și aglomerata sală de audiențe. În curtea a treia am văzut biblioteca sultanului Ahmet III adăugată în 1719. Din păcate, clădirile în care se află trezoreria și expoziția de costume imperiale erau închise, așa că nu am putut admira podoabele și straiele bătute în pietre scumpe. În fața pavilionului în care se află relicvele sfinte specifice Islamului (o mantie purtată cândva de Profetul Mohammed, două săbii ale sale, fire de păr din barba sa, un dinte și o scrisoare, precum și o amprentă a tălpii profetului – toate cucerite de Selim cel Rău prin 1517) se întindea o coadă lentă în plin soare, formată din sute de musulmani. Recunosc că am preferat să trec în curtea a patra pentru o cupă cu căpșuni cu frișcă la restaurantul Konyalı și o poză în fața Mării Marmara. Apoi am trecut pe la Pavilionul Bagdad, Pavilionul Circumciziei, am văzut Divanul unde Marele Vizir împreună cu ceilalți viziri luau decizii importante pentru Imperiu trântiți pe divanele din jurul încăperii boltite, am admirat expoziția de ceasuri și am fost certată aprig de un paznic pentru că am încercat – ca toți românii, de altfel – să pozez pe furiș sabia lui Ștefan cel Mare din sala cu arme și armuri.
Pentru Harem se cumpără un alt bilet, după o codiță scurtă, în curtea a doua (pe partea stîngă cum intri prin Poarta Salutărilor – cea cu două turnuri țuguiate). Urmează galerii cu apartamente, dormitoare, săli de baie, curți interioare, săli de ceremonie și alte încăperi în care își duceau viața mama, surorile și concubinele sultanului momentului într-un ghem poleit cu aur de intrigi și drame sângeroase. Turiste de toate națiile, dar mai ales rusoaice și est-europene, nu mai prididesc cu selfiurile prin toate cotloanele.
După cele 2-3 ore la palat, o plimbare prin răcorosul parc Gülhane este tot ce trebuie, mai ales că se mai vedeau încă urme ale unei expoziții florale recente. Apoi am luat-o pe lângă Gara Sirkeci, vestită pentru că aici oprea odinioară faimosul tren Orient Express și am ajuns iar la Podul Galata pentru un prânz delicios urmat de o scurtă plimbare cu vaporașul până la Podul Bosfor. Prilej cu care am trecut pe lista pentru ”va urma” opulentul Palat Dolmabahçe, reședință imperială din 1856.
Împătimiții de cumpărături nu vor găsi cine știe ce sugestii relevante prin textele mele, dar iubitorii de animale vor vedea mereu imagini cu diferite patrupede. Și cum Turcia înseamnă, printre altele, pisici, iată două exemplare superbe surprinse în plină leneveală sub soarele generos.