Am trait cateva socuri majore legate de viata profesionala, dar doua au avut legatura cu iesirea din profesii in care nivelul atins de stres este invers proportional cu urmele concrete pe care le lasa aceste activitati in lume.
Primul soc a aparut dupa ce am parasit jurnalismul. Traisem ultimii doi-trei ani in efervescenta a doua redactii de stiri (Rompres-stiri externe si Europa FM). Atmosfera de stup: entuziasm, emulatie, ambitia de a fi primii care difuzeaza stirea zilei, momente unice (11 septembrie 2001, intrarea Romaniei in NATO), presiuni si influente politice, campanii electorale, nervi, stres, cafea, pizza, merdenele cu iaurt, redactorul-sef ne besteleste folosind cuvinte tari, lacrimi, murmure inabusite, barfe, demisii, seara suntem cu totii iar prieteni si iesim la bere.
Destinatia drumului meu de dimineata s-a schimbat si ziua de lucru trecea acum printre publicitari, iar timpul liber, intre non-jurnalisti. Stupoare: oamenii nu citeau ziare, poate cand si cand cate un tabloid, cand incepeau stirile la radio, schimbau postul, preferand muzica. Gramatica si ortografia mesajelor trimise sau primite prin e-mail erau “detalii”, ba chiar se vorbea un dialect care, mai tarziu, va primi numele de “romgleza”. Cam toate notiunile pentru care arsesem eu in anii din urma pareau lipsite de orice valoare si sens.
Din cei zece ani munciti in “publicitate”, noua ani si jumatate am trudit in Media, acel domeniu misterios al industriei, in care se vantura cei mai multi bani, dar foarte putini inteleg cum si de ce. Dar asta e deja alta discutie.
GRP, TRP, CPP, CPC, CPM, ixel, ppt, post-buy, target, afinitate, reach, comision, buget, negocieri, Client, audit, prezentare, evaluare, strategie, bonus/malus, feed-back, deadline, frustrare, stres, nervi, catering, pizza, cafea, barfe, nopti, sambete, duminici la birou, lacrimi ca seful/Clientul nu intelege ca pune prea mare presiune si nu face sens – ma rog, o pasareasca inteligibila doar in casta ermetica a consultantilor de comunicare.
Al doilea soc a venit dupa ce am reintrat in “civilie”, adica am inceput sa petrec cele mai multe ore din zi intre “consumatorii” finali de publicitate. Adica cu “targetul”. Stupoare din nou: de la primul spot/clip din calupul publicitar, acel 1st in break negociat si ras-negociat, invariabil cineva se avanta spre telecomanda si “muta”, murmurand marunt cateva imprecatii la adresa publicitatii si a mamei ei; la solo-spot, iar avant si iar imprecatii, domolite doar de explicatia mea ca e doar unul si trece in maxim 30 de secunde; la radio, cand e publicitate se schimba postul, in ziare si reviste “machetele” sunt ignorate, pe strada “reclamele astea nu fac decat sa urateasca orasul”, iar online formatele intruzive sunt bestelite cu parapon. Aud chiar ca “se face reclama la ce nu se vinde” si observ ca reclamele, in loc sa vanda, inversuneaza impotriva produsului.

“O, desertaciune a desertaciunilor, o, desertaciune a desertaciunilor! Totul este desertaciune!”, ar spune Eclesiastul. Eu nu sunt chiar asa radicala si cred ca jurnalismul si industria de marketing si publicitate sunt domenii care isi au, desigur, importanta lor in societate. Doar ca nivelul de stres in care se munceste in aceste zone este disproportionat in raport cu influenta reala pe care o au asupra indivizilor. Razboiul neatingerii reachului la 3+ sau al citirii cacofoniei “in timpul anchetei” intr-o stire la radio devine derizoriu daca il comparam cu stresul si responsabilitatea muncii unui medic care pune un diagnostic sau opereaza, unui profesor care educa un elev, unui inginer de ale carui constructii depinde viata multor oameni.

Si mai cred ca presiunea absurda a termenelor-limita si a obiectivelor de atins cu orice pret afecteaza pasiunea pentru profesie si responsabilitatea lucrului bine facut, transformandu-le in corvoada. Si la urma ramane doar un gust de cenusa, dezamagire si zadarnicie.